TIME
I have been racing against it since the day I was born, yet I have never defeated it. A concept invented to measure our existence—from the first cry to the final sigh—too long in longing, too short in embrace, too long in waiting, too short in pleasure. So visible on our faces, embedded deep within our limbs.
How should I rename it? A thief of experiences? A healer of despair? A ladder toward Divinity? A test of patience and surrender?
I can only pause its dizzying, threatening flow when I pray, when I hold my daughter in my arms, when I eat or make love, when I paint, when I breathe the scent of a rose and gaze at the sky.
A great devourer of hearts and thoughts, at times it feels utterly foreign—as if I were born too late, into an era too modern, too vulgar, superficial, and rushed; into a society focused solely on material things, basic needs, and frivolities.
A time machine, please! Or at least a supersonic rocket, to reach the farthest star and return to Earth a thousand years from now, hoping to find empathy, generosity, elegance, courtesy, world peace, daily celebrations, children fed and laughing, playing in the sun, abundant light—and infinite LOVE.
Today, I should make peace with it. I understand its mystery, I forgive it for everything, and I surrender to life without the bitterness of recent years. I have realised that if I stop running, time is no longer so dizzying, nor so threatening. Time is within me; I hold it captive and shape it as my heart commands.
How do you stop time?
_________________________________________
Azi, despre abstractul și totuși atât de prezentul în toate viscerele mele, TIMPUL, cu care mă întrec de când m-am născut, dar pe care nu l-am învins niciodată!
Inventat concept pentru a ne măsura existența, de la primul scâncet la ultimul oftat, prea lung în dor și prea scurt în îmbrățișare, prea lung în așteptare și prea scurt în plăcere, atât de vizibil pe chipurile noastre, înfipt adânc în mădularele noastre.
How should I rename it? A thief of experiences? A healer of despair? A ladder toward Divinity? A test of patience and surrender?
I can only pause its dizzying, threatening flow when I pray, when I hold my daughter in my arms, when I eat or make love, when I paint, when I breathe the scent of a rose and gaze at the sky.
A great devourer of hearts and thoughts, at times it feels utterly foreign—as if I were born too late, into an era too modern, too vulgar, superficial, and rushed; into a society focused solely on material things, basic needs, and frivolities.
A time machine, please! Or at least a supersonic rocket, to reach the farthest star and return to Earth a thousand years from now, hoping to find empathy, generosity, elegance, courtesy, world peace, daily celebrations, children fed and laughing, playing in the sun, abundant light—and infinite LOVE.
Today, I should make peace with it. I understand its mystery, I forgive it for everything, and I surrender to life without the bitterness of recent years. I have realised that if I stop running, time is no longer so dizzying, nor so threatening. Time is within me; I hold it captive and shape it as my heart commands.
How do you stop time?
_________________________________________
Azi, despre abstractul și totuși atât de prezentul în toate viscerele mele, TIMPUL, cu care mă întrec de când m-am născut, dar pe care nu l-am învins niciodată!
Inventat concept pentru a ne măsura existența, de la primul scâncet la ultimul oftat, prea lung în dor și prea scurt în îmbrățișare, prea lung în așteptare și prea scurt în plăcere, atât de vizibil pe chipurile noastre, înfipt adânc în mădularele noastre.
Cum să‑l redenumesc? Hoț de trăiri? Vindecător de deznădejde? Scară spre Divinitate? Test de răbdare și resemnare?
Reușesc să‑l opresc din curgerea lui amețitoare și amenințătoare doar atunci când mă rog, când o țin în brațe pe fiica mea, mănânc sau fac dragoste, când pictez, atunci când respir aroma unui trandafir și mă uit spre cer.
Devorator de inimi și gânduri, câteodată îmi este foarte străin, de parcă am venit pe lume prea târziu, într‑o epocă prea modernă, prea vulgară, superficială și grăbită, într‑o societate axată doar pe material, nevoi de bază și frivolități.
O mașină a timpului, vă rog! Sau o rachetă supersonică măcar, să ajung la cea mai îndepărtată stea, să revin pe Terra peste 1000 de ani, cu speranța că voi găsi empatie, generozitate, eleganță, politețe, pace mondială, sărbători zilnice, copiii lumii sătui, râzând, zbenguindu‑se în soare, multă lumină și infinită IUBIRE!!
Azi ar trebui să ne împăcăm; i‑am înțeles misterul, îl iert pentru toate și mă predau vieții fără încrâncenarea trăită în ultimii ani.
Reușesc să‑l opresc din curgerea lui amețitoare și amenințătoare doar atunci când mă rog, când o țin în brațe pe fiica mea, mănânc sau fac dragoste, când pictez, atunci când respir aroma unui trandafir și mă uit spre cer.
Devorator de inimi și gânduri, câteodată îmi este foarte străin, de parcă am venit pe lume prea târziu, într‑o epocă prea modernă, prea vulgară, superficială și grăbită, într‑o societate axată doar pe material, nevoi de bază și frivolități.
O mașină a timpului, vă rog! Sau o rachetă supersonică măcar, să ajung la cea mai îndepărtată stea, să revin pe Terra peste 1000 de ani, cu speranța că voi găsi empatie, generozitate, eleganță, politețe, pace mondială, sărbători zilnice, copiii lumii sătui, râzând, zbenguindu‑se în soare, multă lumină și infinită IUBIRE!!
Azi ar trebui să ne împăcăm; i‑am înțeles misterul, îl iert pentru toate și mă predau vieții fără încrâncenarea trăită în ultimii ani.
Azi am înțeles că, dacă eu nu mai alerg, nici el nu mai este atât de amețitor și, mai ales, amenințător.
Timpul e în mine, îl țin captiv și îl modulez după cum îmi dictează inima.
Voi cum opriți timpul?
Voi cum opriți timpul?
Comments
Post a Comment