Self-confidence

 

   I didn’t even notice when I began to slide downward. It started quietly—with a single thought, a sigh, a small, unpleasant dream. And then, like a snowball rolling down a hill, the distance between me and… myself began to widen.
Bit by bit, I stopped liking myself. I no longer recognised the person staring back at me in the mirror. I no longer accepted myself. I blamed myself, judged myself, and sank into a suffocating despair I could no longer contain. I couldn’t see it from the outside because I was trapped inside it—right in the eye of a vast avalanche.    
    Throughout 2025, I repeated to myself—over and over, with conviction, frustration, anger, and despair (yes, despair is exactly the word)—that I was ugly, useless, insufficient: not enough for my parents, my daughter, my partner, or the world around me. That repetition became so relentless that my own mind began to conspire against me, pushing me toward the edge.
    First, it stole my sleep. Then it drained the energy from my days, until I could no longer even get out of bed. Finally, it stole my appetite, and in just a few months, I lost eight kilograms.
    I cried out for help, yet I couldn’t tell if anyone heard me, if anyone truly understood. Perhaps I wasn’t calling out in the right way. Perhaps I couldn’t name the pain—I could only feel that it cut so deeply. And the people around me didn’t know how to reach me, how to hold me so I could find my way back to myself. They were surprised, well-meaning, understanding… until they grew tired and thought about giving up.
    In the very last moment, the angel beside me—because some people are angels walking the earth—realised that I needed to be carried far away from everything and everyone, so I could return to Him.
And so my journey back began—back to myself, back to Him. I came to understand that my lack of trust in myself was, in truth, a reflection of my lack of trust in the Divine, in the Energy that created me. I had questioned His choice to bring me into this world, to equip me with everything I need to live as a human being. And then I realised: I lack nothing. I am a complete, beautiful whole, full of grace and gifts.
    I remembered all the times He had come to my aid in the past, always there, waiting—I only had to call. How could I have forgotten Him all these years? And yet, He answered so quickly, through the people around me, through acts of kindness, guiding me back when I needed Him most. I am deeply, profoundly grateful.
How do you stand with your self-confidence?****************************************

    Nici măcar nu mi-am dat seama când am început să alunec pe panta descendentă. A început liniștit — cu un gând simplu, un oftat, un vis mic și neplăcut. Apoi, ca un bulgăre de zăpadă, distanța dintre mine și…eu însămi a început să crească.

    Puțin câte puțin, am încetat să mă mai plac. Nu mă mai recunoșteam în oglindă. Nu mă mai acceptam. Mă învinovățeam, mă judecam și alunecam într-o disperare zdrobitoare pe care nu o mai puteam controla. Nu o puteam vedea pentru că eram în interiorul ei — chiar în centru, prinsă în ochiul unei avalanșe uriașe.

De atât de multe ori în 2025, mi-am repetat — cu convingere profundă, frustrare, furie și disperare (da, asta este cuvântul potrivit pentru ceea ce simțeam atunci: DISPERARE) — că sunt urâtă, că sunt inutilă, că nu sunt suficientă pentru părinții mei, pentru fiica mea, pentru partenerul meu, pentru piața muncii. Acea repetiție a devenit atât de constantă încât propriul meu creier a început să mă ajute să mor.

    Mai întâi, mi-a luat somnul. Apoi, mi-a luat energia zilnică până în punctul în care nu mai puteam nici măcar să mă dau jos din pat. După aceea, mi-a luat capacitatea de a mânca și am slăbit 8 kilograme în doar câteva luni.

    Am strigat după ajutor, dar nu știam dacă mă aude cineva, dacă mă înțelege cu adevărat cineva. Poate că nu strigam în locul potrivit. Poate că nu spuneam ce doare, ci doar că mă doare profund. Iar oamenii din jurul meu nu știau de unde să mă apuce, astfel încât să pot redeveni eu însămi. Și ei erau surprinși, bine-intenționați, înțelegători, până au obosit și s-au gandit să renunțe.

 În ultima clipă, îngerul de lângă mine (pentru că unii oameni sunt îngeri deghizați pe pământ) a realizat că trebuia să fiu dusă departe de tot și de toți, pentru a mă putea întoarce la El.

    Așa a început călătoria mea înapoi — înapoi la mine însămi, înapoi la El. Am ajuns să înțeleg că lipsa mea de încredere în mine însămi era, de fapt, o lipsă de încredere în Divin, în Energia care m-a creat. Pusesem la îndoială decizia Lui de a mă aduce în această lume, de a mă înzestra cu tot ce am nevoie pentru a funcționa ca ființă umană. Am realizat că de fapt nu-mi lipsește nimic și că sunt un întreg frumos, plin de har și daruri.

    Mi-am amintit de câte ori EL a venit în ajutorul meu în trecut, mereu acolo, așteptând — trebuia doar să strig. Cum am putut să-L uit atâția ani? Și totuși, El a răspuns atât de repede, prin oamenii din jurul meu, prin fapte de bunătate, ghidându-mă înapoi când aveam cea mai mare nevoie de El. Sunt profund recunoscătoare.

Tu cum stai cu încrederea în tine?